Marian Godina, despre prima zi la scoala de politie din Campina
Politistul Marian Godina revine cu o noua povestire. Aceasta data isi aminteste cum a fost prima zi la scoala de politie de la Campina.
„Proaspat declarat admis in scoala de politie, asteptam cu nerabdare inceperea scolii, desi lasam acasa parintii si prima mea iubita. Desi calcasem in scoala aia doar la examenul de admitere, o cunosteam in totalitate…din poze din reviste si monografii.
Stiam cam ce ma asteapta: un fel de hotel de minim trei stele, cu trei mese pe zi, sala de forta dotata bine, ceva cursuri si mult timp liber in care ma puteam odihni si merge la frumoasa sala pt a-mi antrena muschii. Venind ziua cea mare, anul 2005, prin septembrie parca, mi-am luat valiza pregatita cu vreo saptamana inainte si am plecat voios spre gara, salutandu-mi parintii si spunandu-le vesel ca nu ma voi intoarce prea curand. Tatal meu radea si imi spunea ca habar nu am ce ma asteapta si ca peste trei zile am sa vreau acasa. Dupa vreo 2 ore cu trenul, am ajuns in gara din Campina, alaturi de alte cateva sute de elevi din toate colturile patriei, de la care auzeai fel si fel de regionalisme, predominand vestitul perfect simplu al oltenilor. Intrand pe poarta scolii, un ofiter m-a intrebat cum ma cheama iar dupa ce m-a cautat intr-un teanc de liste mi-a raspuns pe un ton autoritar: detasamentul 2, clasa 22, etajul 3, dormitorul 5.
Am plecat imediat, tarand valiza spre locul care urma sa imi fie casa pt urmatorii doi ani. Dupa 15 minute de mers prin imensa scoala, am gasit corpul cu dormitoare si am vazut ca alti colegi ajunsi mai devreme se instalasera deja si scosesera saltelele la batut si aerisit. Ma intrebam cine imi va fi coleg de dormitor, stiind din reviste ca sunt dormitoare cu doua paturi asezate paralel, cu o masuta cu telefon intre ele, un calculator si doua covorase cochete pe jos. Urcand la etajul 3, ultimul, gasesc dormitorul 5 cu usa deschisa. Prin praful gros de la saltelele batute de elevi, am observat 10 schelete metalice de paturi, ca de spital. Pe patul de la geam era si o saltea. Mi-am dat seama ca ala e al meu si ca urmeaza sa iau si eu salteaua aia mucegaita, inscriptionata cu Ministerul de Interne si sa o duc afara sa o scap de praf. Asta am si facut, am coborat cele trei etaje cu salteaua iar mintea imi era la toate fotografiile alea ce le stiam eu cu scoala, cu dormitoarele, cu sala moderna de forta….toate imaginile alea se naruiau acum incet si se acopereau de praful gros. M-am intors in dormitor si am avut curajul sa ma intind pe salteaua proaspat cosmetizata. Pe celelalte 9 paturi erau intinsi alti 9 elevi dar nimeni nu zicea nimic. Liniste totala. Pana s-a auzit un racnet: echiparea!!! Iesind pe hol, am descoperit repede sursa strigatului, un batranel de vreo 60 de ani, intr-o uniforma la fel de veche probabil, cu o tigara in mana care scotea un fum ca de locomotiva diesel. Am aflat ca acela era un “plutonier de companie”. Ne-a adunat pe toti pe hol, a intins un nailon pe care a rasturnat vreo doi saci cu un fel de coifuri marinaresti, albastre, care se chemau capele. Alaturi de ceilalti, m-am pus in genunchi langa nailon si am inceput sa probez din acele capele, incercand sa imi gasesc una cat mai potrivita. Chiar gasisem una destul de buna, dar mi se parea ca ma strange putin, asa ca am lasat-o si pe aia si am inceput sa rascolesc iar in maldar, ca intr-un container cu haine second-hand. Eram bulversat de tot ce se intamplase, de contrastul dintre ce credeam ca va fi si ce era.
Cu mintea cufundata in ganduri si cu mainile in gramada de capele, am auzit brusc o trosnitura, o injuratura si am vazut o bucata de sipca zburand pe langa urechea unui coleg. M-am speriat atat de tare incat mi-am dat seama cu greu ca de fapt pe mine ma cam doare spatele, ca injuratura era adresata mamei mele si ca bucata de sipca era o parte dintr-o sipca ce tocmai se rupese de spinarea mea. “Da ia in Dumnezeii ma-tii o capela odata, ca nu stau la munca pana maine dimineata”. Atat am mai stat sa aud, am luat la intamplare o capela (care mi-a atarnat pe ochi jumatate de semestru, mult mai nepotrivita decat aia care ziceam eu ca ma strangea putin) si am taiat-o pe salteaua mea curata. Dupa intamplare, au revenit in dormitor si ceilalti colegi care insa nu au indraznit sa zica nimic. Eu m-am intors cu capul in perna, sa nu fiu vazut plangand si am sunat-o pe mama. Tata auzea pe fundal ce ii povesteam mamei si se amuza copios, il auzeam cum radea. Voiam acasa…
Din fericire, n-am renuntat. Am ramas chiar daca au mai fost nopti in care am plans, zile in care am suferit, am ras, am cazut, m-am ridicat. As fi zis si de dusmani, dar deja o dadeam in manele. In scoala de politie a avut loc maturizarea mea, a fost perioada in care m-am format ca politist si mai ales ca om.
Vasile Lascar, patronul spiritual al scolii si ministru de interne de la intrepatrunderea secolelor XIX – XX, afirma ca societatea nu poate fi vazuta din niciun alt loc mai bine, cu toate bunele si mai ales relele ei, ca din postura de politist. Oltean, oltean, dar avea dreptate. ( rog oltenii sa nu imi sara iar in cap ca la povestea cu ciresele ). Am aflat pe pielea mea ca avea dreptate. Alaturi de, fara sa exagerez, alte mii de personaje, i-am cunoscut si vi i-am prezentat si voua pe Costica cel cu pula mare, pe Arghire „dupa una luna la Italia”, pe colonelul matrafoxat din Kazahstan cu cainele lui alb si credincios, pe hapsanul ce baga cirese noaptea sub nas cu tot cu samburi, pe soferul cacacios si mai ales pe Petrica, ale carui replici au ajuns de la metroul londonez la Sagrada Familia lui Gaudi, de la Bihor la Constanta si de la Mehedinti la Vrancea, ca sa nu zic tot Vaslui. Chiar in seara asta, mi-a scris cineva de la Arad : „Pt ca ne-am amuzat foooarte tare la faza cu petrica….astazi am achizitionat o cana cu inscriptia Petrica….cu gandul la tine.” I-am sugerat Denisei, caci asa o cheama pe fata ce mi-a trimis mesajul, sa adauge la inscriptie indemnul „ bea, in pula mea !” Sunt convins ca Denisa va fi surprinsa sa vada ca articolul e scris chiar in seara dinaintea publicarii.
Acum, ca v-am captat atentia, imi permit sa va spun ca povestea abia incepe si ca veti cunoaste multe alte personaje si intamplari din viata unui politist. Din pacate, in mediul lui de lucru, nu se vorbeste mereu cu pronume de politete. Dupa cum ati vazut, Costica zice c-are pula mare, Arghire o arde-n italiana, comandantul ma face „plange-pizda”, Costica-si baga pula mai des decat clipeste. E realitate.
Desi nu am nevoie de o sfoara si un DEX, ca sa leg cuvinte, chiar nu pot gasi exprimarea cea mai buna pentru a va multumi tuturor si pentru a va reda sentimentele ce le-am trait cand am vazut mii de oameni care vorbeau atat de frumos de mine. Mi s-a intamplat de cateva ori sa fiu lasat balta de oameni apropiati, mi s-a intamplat chiar de curand. Dar sa simt ca sunt iubit de oameni pe care nici macar nu ii cunosc si pentru care nu am facut nimic…e un sentiment ce nu l-am mai trait niciodata”, a publicat Godina pe blogul OSP.
Iti place aktual24.ro? Urmareste fluxul de stiri aktual24.ro si pe Facebook
