Presshub: De ce lupta Azota Popescu, la 84 de ani, pentru schimbarea adoptiilor din Romania si cati presedinti de tara s-au obosit sa ii raspunda

De ce lupta Azota Popescu. S-a nascut la Cruset, unde vecini ii erau bunicii si mama Monicai Lovinescu. Cei din familia Balacioiu au si botezat-o, de aceea poarta numele unei surori a Ecaterinei Balacioiu-Lovinescu, Azota.

Azota Popescu are acum 84 de ani. Ar fi putut sa se odihneasca la pensie dar de mai bine de 28 de ani cutreiera casele de copii orfani, construieste centre pentru ei si bate culoarele puterii prin Bucuresti, incercand sa schimbe legea adoptiilor pentru ca zecile de mii de copii orfani ai Romaniei sa nu ramana condamnati la suferinta, victime sigure ale sistemului.

Destinele implinite ale copiilor adoptati si in acelasi timp destinele ratacite ale copiilor neadoptati, deveniti adulti marginalizati in risc de excluziune sociala, au motivat-o, la inceputul acestui an, sa solicite din nou sprijin parlamentarilor pentru modificarea articolelor care ingreuneaza enorm adoptia nationala si fac imposibila adoptia internationala.

Propunerile formulate au fost transmise Subcomisiei pentru Drepturile Copilului din Camera Deputatilor si, ulterior, au fost analizate in cadrul unei intalniri informale cu presedintele Subcomisiei.

Propunerile au fost ignorate de membrii subcomisiei, „care nici macar nu au participat la intalnirea organizata”.

Documentul inaintat solicita mai multe imbunatatiri ale legii, dar in primul rand cere renuntarea la conditia prin care familiile de romani stabilite in strainatate sunt obligate sa locuiasca 6 luni pe teritoriul Romaniei.

Dupa 35 de ani la catedra si o serioasa cariera didactica, Azota avea de ales intre o viata linistita, dedicata nepotilor sau sa se implice in cauza, aproape pierduta in Romania, a copiilor fara parinti.

Ii descoperise prin casele de copii in perioada cand lucra la pionieri. Erau copiii nimanui. Nici macar ai statului. Cei mai multi fara certificatul de nastere, fara un nume, fara copilarie. Bolnavi si flamanzi, condamnati la pieire.

Plina de compasiune si de revolta pentru starea jalnica in care i-a cunoscut pe copiii din casele de copii din Victoria si Sacele, judetul Brasov, s-a intrebat: „Ce-ar trebui sa faca pentru a salva acele fiinte umane fragile si nepuncioase, condamnate de comunism la o viata inchisa intre ziduri reci si intunecoase?

Cine si ce anume ar trebui facut pentru copiii uitati printre straini de cei care le-au dat viata?” Intrebarile fara raspuns de atunci au devenit obsesie intre timp.

„Acele chipuri palide in zdrente, priviri stinse, parul nespalat, bubite la nasuc, piciorusele desculte pe cimentul naclait. Flamanzi si murdari.

Se repezeau la geanta. «Ce mi-ai adus? Tu esti mama mea»? Pentru mine, sunt de neuitat!”, marturiseste acum Azota.

Citeste mai mult pe presshub.ro.