PSD si Iliescu, nicio scuza nici pana azi. Scenograful Mihai Ionescu: „Dar de ce cu bata, domnule?”

politica

Scenograful Mihai Ionescu a relatat cum a fost batut salbatic, de mineri, in urma cu 31 de ani numai pentru ca i-a intrebat: „Dar de ce cu bata, domnule?”. El a ramas cu urme pana la sfarsitul vietii: „De atunci mi se trage si astigmatismul de la ochiul stang, de la lovitura primita in cap in partea stanga”. Mihai Ionescu a decedat in 2019.

„In dimineata de 14 iunie, pe la ora 11,30, cand cohortele de mineri agitandu-si batele invadasera centrul Bucurestiului, mergeam pe bulevardul Magheru, ducandu-ma la Uniune. M-am intalnit cu doi colegi, un recuziter, Bordeianu, si cu Vasile Neagoe (un personaj las de felul lui), care era director de productie. Si ei mergeau tot la Uniune. Cand am ajuns la semaforul de la Teatrul Nottara, am vrut sa traversam bulevardul spre magazinul Eva. Minerii defilau de zor pe mijlocul bulevardului, ocupandu-l tot. Fiind verde, eu am luat-o printre ei. Cei doi cu care eram au ramas in urma pe trotuar, deoarece intre timp s-a facut rosu.

Am traversat printre aia si m-am oprit pe trotuar la Eva, sa-i astept. M-am pomenit auzind din dreapta mea tot felul de impresii din randul celor opriti sa priveasca trecerea minerilor. Si-am auzit o voce : ‘Ii invatam noi! Nu se mai aduna ei in viata lor! Le scoatem noi smecheria asta de Bucuresti din cap, cu prostiile lor de la Universitate. Facem noi ordine!’ Vorbeau civili cu mineri. Erau civili si conite pe trotuar, cascau gura.

Eu, asteptand, aveam asa, o chestie care ma racaia, un fel de atitudine civica. Si zic catre ala : ‘Da, dar de ce cu bata, domnule?’ Ca astia fluturau niste bucati de cablu de inalta tensiune, ca niste pulane, si bate care erau cozi de tarnacoape sau de lopeti, iar altii aveau chiar rangi. La intrebarea mea stupida (probabil ca n-am avut minte ca am pus-o), unul zice: ‘Ia stai, ba!’ Era imbracat tot in maroniu, cu casca pe cap si cu o salopeta maron. Eu am simtit ca nu e bun tonul lui si-am incercat sa plec mai incolo, dar in momentul urmator am fost blocat de o parte si de alta, de ambele maini, de catre alti doi mineri. In faza urmatoare, am primit din spate stanga un pumn in maxilar-tampla, care nu mi-a priit. M-a cam clatinat.

In clipa urmatoare, in fata mea a aparut un individ pe care-l am in imagine numai pentru momentul acela. Apoi imaginile au inceput sa mi se stearga. Individul, imbracat cu o camasa cu maneca scurta cu patratele mici rosii si albe, parea civil. A inceput sa ma boxeze. Si ma loveste dandu-mi in stomac si in mutra, iar mie mi se incetoseaza privirea. Sigur, primeam lovituri si din spate. Aia doi ma tineau si eu incasam. Simteam pur si simplu cum ma topesc si m-am topit, m-am scurs. Parca eram in alta lume, parca eram intr-un vis, simteam ca-mi curge ceva pe fata. Auzeam foarte vag o crantaneala de cucoane foarte revoltate. Percepeam doua femei care strigau : ‘Ce, vreti sa-l omorati? Da’ lasati-l in pace!’ Drept care m-am simtit eliberat si-am cazut jos.

Astea m-au luat, impreuna cu inca un tip, si au dat sa ma ridice, ca eu nu puteam sa stau in picioare. M-au sprijinit si m-au carat langa magazinul Eva, unde-i un intrand. M-au sprijinit de perete, iar cel care le ajutase a spus ca e doctor. Au scos niste batiste de hartie si au incercat sa-mi curete fata de sange. Marele director de productie disparuse, dar Bordeianu aparuse si el acolo. Tipul care ma ajutase a spus : ‘Ne trebuie neaparat o masina, trebuie sa-l ducem la spital.’

Bordeianu le-a spus ca ma cunoaste, ca sunt cu el si ca se duce sa caute o masina. A oprit o masina care a acceptat sa ma duca la spital; mai mult, a intors acolo, cu toate ca este sens unic si a mers pe contrasens. M-au bagat in masina si m-au dus la policlinica de pe Calea Dorobanti – unde-i gradinita germana. M-au bagat in cabinet la O.R.L. unde doctorita Safta, sa-i dea Dumnezeu sanatate, era ingrozita si revoltata in ultimul hal, ii facea ‘bestii, criminali’. De fapt isi exprima un punct de vedere care era firesc, la urma urmei, dupa ce vazuse in ce hal eram. Mi-a curatat toate plagile, mi-a bagat niste mese in nas ca sa-mi opreasca hemoragia si m-a trimis la spitalul 9, la Baltazar. Capul meu era infasurat tot in pansamente si-l simteam ca pe o banita imensa.

Deveneam din ce in ce mai constient. Dupa perioada aia, cand m-au cules de pe jos, am inceput sa-mi revin, sa inteleg ce se intampla. Ca nu e bine ce se intampla si ca nu sunt intreg. Bordeianu a gasit un microbuz de la nu stiu ce echipa de filmare, m-a suit in el si a plecat cu mine la Spitalul Baltazar.

Ororile ororilor le-am vazut de-abia de acum incolo, pe drumul spre spital. Centrul fiind blocat, masina a mers pe stradute si am iesit la Piata Rosetti, unde era tumult si adunaturi de mineri care mergeau in toate directiile. Era destul de greu de trecut spre sensul giratoriu de la Universitate, se circula foarte greu, erau multe masini. Acolo am vazut primul lucru care m-a ingrozit. O fata tanara, probabil studenta, careia ii atarnasera de gat geanta pe care o avea cu ea si pe care o tineau tot asa de ambele brate; ea incerca sa scape strigand, dar eu nu auzeam ce striga, ca eram in masina. O smuceau in ambele directii, iar unul din mineri o ardea pe mana cu tigara. Mi s-a parut o bestialitate fara seaman. Dar asta n-a fost tot. Chiar daca nu vedeai personajul asupra caruia se abatea furia minerilor (din cauza multimii lor), vedeai batele si pulanele ridicandu-se si cazand. Imaginea era cumplita. Vedeai numai cum se ridica si cad si nu puteai decat banui ca acolo este un nenorocit pe care-l stalcesc in bataie.

Si am facut sensul giratoriu si iar ne-am oprit la un dop aproape de Palatul Sutu, la Muzeul de Istorie al orasului Bucuresti, unde era un palc mare de mineri, unii imbracati in salopete decolorate, rupte, altii cu salopete mai noi, altii cu salopetele alea maron care pareau destul de noi. Si astia au oprit un Oltcit alb, cel care conducea masina s-a blocat in ea, i-au spart parbrizul si geamurile laterale si i-au facut masina numai cocoase de lovituri, l-au smuls din masina si l-au calcat in picioare acolo.

Intre timp, sirul de masini s-a mai deplasat si am ajuns in fata la cinematograful ‘Luceafarul’. Acolo am mai vazut doua scene de groaza. Stii, cam ca tot ce stim noi despre ororile nazismului. Mai intai, in fata bisericii, la Sfantul Gheorghe, era o basculanta cu bena (pentru materiale de constructii).

Langa ea, un grup de gealati cu bate, cu cozi de lopata sau ce dracu’ erau, iar din multime apareau alti mineri care aproape aruncau pe sus in bena basculantei un individ sau o individa pe care astialalti ii inghesuiau acolo, cu lovituri de bata, catre cabina. O chestie de mare oroare. Si, o alta imagine, o femeie care era cam la jumatatea bulevardului, putea fi si tiganca, o tiganca mai spalata… oroarea ororilor, incerca sa se smulga din mainile celor care o tineau : unul o tinea de o mana, altul de cealalta, altul o tragea de par dandu-i capul pe spate, iar al patrulea o izbea, cu un pulan din ala facut din cablu electric de inalta tensiune, peste sani si torace… aia loveau si ea saraca urla. Acum, cand iti povestesc, mi se incranceneaza carnea pe mine. N-am putut crede ca exista asa ceva!

Cand am vazut scenele astea, de-abia atunci am fost oripilat. Am zis ca eu am scapat ieftin. Nu ma gandeam atunci la cine i-a adus. Astea au fost reactii ulterioare. Incet, incet, mergand spre Piata Unirii, circulatia a fost mai usoara si am putut sa trecem mai repede spre spital. Am ajuns acolo, multa lume, inghesuiala… lume lovita, batuta. Stateam si, la un moment dat, Bordeianu ma intreaba : ‘Ce facem, domnul Ionescu? Nu stiti pe nimeni?’ Mi-am adus aminte ca acolo lucra Nae Popescu, seful sectiei de reanimare. S-a dus Bordeianu si a intrebat de doctorul Nae Popescu la informatii. Dar Nae plecase. Insa alt doctor, coleg cu Nae, s-a ocupat de mine M-a luat, m-a dus, mi-a facut un control serios, mi-a facut si o punctie in coloana vertebrala, luandu-mi lichid cefalo-rahidian, ca sa vada daca poate sa-mi dea drumul acasa. Cred ca voia sa vada daca n-am fractura craniana, daca n-am vreo leziune intra-craniana si voia sa ma tina sub observatie. Am avut se pare noroc, deoarece lichidul cefalo-rahidian era limpede. Mi-a dat o hartie de trimitere catre spitalul medico-legal si una catre doctorul Popescu de la O.R.L. Coltea – actualul director al Spitalului Coltea – ca sa ma consulte pentru celelalte leziuni. Si am ajuns acasa unde am inceput sa stau cu comprese. Vreau sa-ti spun ca am stat cu comprese pana la sfarsitul lui august, deoarece nu-mi treceau echimozele.

A doua zi m-am dus la Spitalul medico-legal. M-au vazut aia si mi-au scris pe certificat toate ranile, toate loviturile, dar … mi-a placut dubiul exprimat in certificat, dubiu pe care nu l-am sesizat atunci, ci numai dupa ce am ajuns acasa : ‘loviturile pot fi cauzate de intamplarile care au avut loc in data de 14 iunie’. Adica, vezi Doamne! nu-i o certitudine. A dat liftul peste mine! Era facut in asa fel ca sa nu supere lumea. Il am si acuma – nu stiu la ce-mi foloseste! Cert este ca aveam plagi craniene cu fractura de occipital, cu fractura de baza de piramida nazala, cu maxilar deplasat.

Bineinteles ca a trebuit sa ma duc si la doctorul Popescu la Spitalul Coltea, care mi-a scos din nas mesele puse de doamna doctor Safta, care nu se mai terminau, erau ca niste macaroane… dar ele mi-au fost foarte folositoare ca mi-au oprit hemoragia. Omul mi-a aranjat putin povestea asta cu fractura de baza a piramidei nazale, dar mi-a spus ca s-ar putea sa fie nevoie si de o operatie. Operatia n-am mai facut-o niciodata, am ramas cu o deviatie de sept, dar am zis eu ca sunt destul de bine. Tot de atunci mi se trage si astigmatismul de la ochiul stang, de la lovitura primita in cap in partea stanga.

Asta e! Am ramas cu niste semne pe fata, se mai vad inca. Omul le poarta pe toate.

Sigur ca eu n-am avut nici un fel de initiativa ca sa ma duc sa ma inscriu in Asociatia Victimelor Mineriadei, pentru ca am considerat ca a fost o potriveala de destin. Nici nu puteam sa fiu pe placul minerilor, pentru ca eu eram imbracat in alb, eram cu ochelari de soare, cu geanta pe umar – eram contrastant si am mai pus si intrebarea aia stupida. La ce ma puteam astepta? Asa ca am luat-o ca pe o incercare pe care mi-a oferit-o destinul. Am lasat-o asa, nu m-am implicat in Asociatie… in care de fapt nu prea cred, nu ma incred nici in democratia lor sau in justetea lor, ca nici in cea a revolutionarilor din decembrie 1989.

Mai degraba m-as duce la Pino [Caramitru], la ‘Asociatia participantilor la Revolutie care nu si-au cerut drepturile’, acolo mai degraba. Pentru aia, am considerat ca asa am crezut, asa am simtit si nu-mi trebuie recompensa; iar aici, cu mineriada, a fost o intamplare nefericita. Ce cautam eu tocmai la ora aia pe acolo? Ce m-a mancat pe mine sa spun ce-am spus? De ce m-am bagat eu printre ei? Din pacate, o experienta de viata cam nasoala. Pe urma am inteles toata povestea cu manipularea, pe urma am inteles ca ala care ma boxa pe mine era un fals civil, ca probabil aia imbracati in maroniu erau baietii din Securitate si lor le-a facut semn „civilul“ si m-au blocat si asa am ajuns sa zac in mica mea balta de sange, semiinconstient.

La un an dupa povestea asta, a aparut in ziarul Adevarul – asta poti gasi la arhiva lor – pe prima pagina era un sir de fotograme sub titlul ‘Sa nu se mai repete!’ Si acolo, fotograma cu fotograma, eram eu cu balta mea de sange. Asta in iunie 1991. O patanie nefericita! Ce sa zic?”, a relatat Mihai Ionescu.

Relatarea lui Mihai Ionescu a fost postata pe Facebook de sociologul Mircea Kivu.

Mai mult despre:

Comentarii: